I'm here to talk about rounded corners...

...ahem, menus.
Am dat zilele trecute peste un articol foarte interesant al lui Jono DiCarlo despre design-ul interfeţelor web (deşi conceptele pot fi uşor extinse şi pentru interfeţele „clasice”) şi uzabilitate. Recomand cu căldură parcurgerea articolului original şi mai ales a exemplelor comparative, dar voi încerca să fac aici atât un scurt sumar al articolului cât şi o analiză comparativă a aspectelor prezentate de Jono pe blogul său. Din păcate în acest moment exemplele pot fi rulate doar sub Firefox 3, întrucât este singurul browser cu suport extins pentru tag-ul <canvas> din HTML 5.

Articolul promovează elementele cunoscute sub numele de pie menu şi discută cazurile de folosire ale lor, situaţiile în care sunt recomandate şi comparaţii cu soluţiile clasice. Să începem aşadar cu un pic de istorie. Punctul de plecare îl constituie o lege enunţată empiric, dar care de câteva zeci de ani deja se verifică statistic la fel de riguros. Este vorba de legea lui Fitts, care precizează timpul necesar deplasării unui pointer (fie că e vorba de mouse, touchpad sau stylus) până la o destinaţie (ţintă).

În formula anterioară T reprezintă timpul necesar mişcării în zona de ţintă, a şi b sunt două constante care depind de utilizator (şi deci sunt în afara controlului celui care face design-ul interfeţei) iar D şi W sunt, respectiv, distanţa de la punctul de start până la centrul ţintei iar W este lăţimea ţintei calculată pe direcţia deplasării. Întrucât a şi b depind de utilizator (gradul de familiaritate cu interfaţa, gradul de eficienţă în utilizarea dispozitivelor de intrare, tipul dispozitivelor - este cunoscut faptul că unele dispozitive de intrare sunt inerent mai rapide decât altele), singurele modalităţi prin care acest timp (oarecum mort din punct de vedere al productivităţii) poate fi scăzut sunt fie scăderea distanţei de la sursă la destinaţie, fie mărirea zonei de ţintă.

Acesta este un prim aspect. Un alt aspect fundamental în designul interfeţelor îl reprezintă gradul de memorizabilitate al unei interfeţe sau suite de interfeţe. Astfel, sunt preferate interfeţele care sunt uşor de învăţat şi care permit utilizatorilor să le folosească într-o măsură cât mai mare „pe orbeşte” (în sensul folosirii lor fără a mai depunde un efort conştient de operare a lor). Şi aici apare al doilea aspect în care susmenţionatele „meniuri plăcintă” au un avantaj faţă de meniurile „clasice”: la nivel psihomotor este mult mai uşor de memorat o direcţie/sens decât o distanţă propriu-zisă.

În plus, meniurile „clasice” mai păcătuiesc într-un aspect: de cele mai multe ori, direcţia de parcurgere a unui astfel de meniu este perpendiculară pe latura lungă zonei de ţintă, ceea ce face ca W-ul considerat anterior să scadă şi mai mult şi cerând din partea utilizatorului un grad mai ridicat de concentrare în operarea interfeţei (câţi nu am nimerit măcar o dată altă opţiune dintr-un meniu pentru simplul fapt că ne-a alunecat mouse-ul sau am fost prea aproape de marginea itemului pe care vroiam să-l selectăm?)

Bineînţeles că există şi dezavantaje în folosirea pie-menus. Acestea sunt aproape în totalitate de suprafaţa relativ constantă care poate fi folosită pentru prezentarea informaţiei şi a opţiunilor. Dacă un meniu clasic poate fi spart pe mai multe coloane (bad!) sau poate fi implementat un mecanism de scrolling (slow!) un pie-menu nu are nici un astfel de mecanism de evitare a suprapopulării. Iar în acest caz, problemele de precizie devin mai mari decât problemele pe care le rezolvă. A doua problemă în cazul folosirii inconsistene sau pur şi simplu neinsipirate a unui pie-menu se referă exact la aspectul memorizabilităţii. O suită de astfel de meniuri în care numărul de opţiuni variază semnificativ (şi eventual nici măcar în aceeaşi succesiune) scade dramatic gradul de memorizabilitate a unei astfel de interfeţe.

Articolul original prezintă cu mai multe ilustraţii şi cu exemple palpabile cele rezumate de mine mai sus şi ridică o serie de întrebări interesante despre evoluţia şi teoria design-ului interfeţelor, fie ele web sau nu.

Şi atunci stau şi mă gândesc: cum se face că deşi teoria există de ani buni, la nivel de concepte şi interacţiune fundamentală s-au schimbat prea puţine. Să fie interţia utilizatorilor atât de mare sau e doar frica de-a încerca ceva total revoluţionar?

Vă las să vă delectaţi, spre comparaţie, cu http://www.guidebookgallery.org/screenshots/full .

Mihai